Alina Albert- O iubire neîmpărtășită este o colivie cu ușa larg deschisă....

Plângea....

Relație de 8 ani, sfârşită acum 3....psiholog, depresie, mailuri de revoltă la adresa infamei care "l-a răpit"(de parcă l-ar fi luat cu catusele de pe stradă, ca dna-ul)în fine,  tot tacâmu'...
E tânără, e frumoasă, are succes în carieră. Ar putea avea o viață frumoasă. Eu văd toate astea. Ea nu le vede. Nu poate. Obsesia pe care o numeşte pompos "marea şi singura dragoste" a lăsat-o oarbă şi incapabilă să se mai bucure de viață.
Printre sughițuri de plâns, murmură:
"Mi-a făcut plângere penală pentru hărțuire".
"Cine?"
"El.....😥"
"Bine ți-a făcut" îmi vine să-i spun. Îmi vine să-i strig atât de tare, încât să-i sparg pereții celulei de suferință în care s-a auto-condamnat.I-ai dat 11 ani din viață, din care 3 în absență! Cât mai vrei să-i dai?! Partea proastă e că îi dai degeaba, nu are nevoie de ei. Dacă avea, ar fi fost acum lângă tine....dar nu e...

Tac. Îi explic frumos, deşi nu sunt jurist, că 5 mailuri şi un sms dat în ziua cununiei sale nu reprezintă temeiul unei acuzații de hărțuire. Că nu îmi vine să cred că poliția română se ocupă cu aş ceva. Se mai linişteşte.
"Ce i-ai scris în sms?"
"Că fericirea nu se construieste pe nefericirea altui om"
"De ce ai făcut asta?"
 "Aşa am simțit"....

"Simțirile" acestea se mai şi educă. Dacă nu poți să îi doreşti să fie fericit, chiar dacă acest lucru nu te implică şi pe tine în viața lui, înseamnă că nu-l iubeşti cu adevărat...

Ştiu că e greu de înțeles şi de acceptat, dar aşa e dragostea adevărată.Restul e doar slăbiciune, egoism, posesivitate.
Nu vorbesc de pe un ton de superioritate. Deloc. Vorbesc din experiența mea. Dureroasă. Am avut 8 ani o relație "trasă de păr". Într-o zi, a venit şi mi-a spus că urmează să fie tată. M-a dărmat complet acel episod pentru că nu îmi vedeam viața fără el. Totuşi, în nopțile mele de suferință cruntă, a venit acceptarea. Mă rugam lui Dumnezeu să nu îl urăsc-nici pe el, nici pe ea şi nici pe copilul lor. Mă rugam să fie fericit. Măcar el, dacă nu puteam fi fericiți împreună.

M-am liniştit greu şi nu a ştiut  nimeni, niciodată, cât de rău a putut să-mi fie.
După 6 luni, începea să-mi treacă....iar după 2 ani mi-am întâlnit soțul. Astăzi îi mulțumesc. Ei în mod special. Dacă nu ar fi aparut atunci în viața lui, poate că aş mai fi stat 8 ani într-o relațe toxică şi aş fi pierdut întâlnirea cu soțul meu. Aş fi pierdut ani pretioşi de viață frumoasă. Îmi amintesc că atunci când sufeream, stiam că nu voi fi singură toată viața. L-am văzut pe soțul meu într-o imagine mentală pe care am împărtăşit-o prietenelor mele -"un bărbat brunet, înalt, bărbos"...ştiam, dar parcă nu îmi venea a crede.....
Am scris această postare pentru cele care treceți pe strada pe care am fost şi eu cândva. Dacă nu vezi la orizont o nouă iubire, nu înseamnă că nu există....ci că eşti prea departe sau....ai probleme cu vederea☺
Hărțuirea nu ajută. Pe nimeni.Iar pe tine te pune într-o lumină a naibii de proastă în ochii lor. Este sub demnitatea unei femei să facă asta. Dacă nu te poți abține, mergi la psiholog.
Si nu uita....."dragostea adevărată nu cade niciodată".(Epistola Apostolului Pavel catre Corinteni)
Dacă a căzut, poate că n-a fost dragoste adevărată....ci doar o celulă ă sufletului tău în care ți-ai înghesuit toată viața sau o mare parte din ea. Când el a plecat, ușa coliviei ....

a 

rămas deschisă. FUGI ȘI TRĂIEȘTE FRUMOS!