Alina Albert - Șansa

Era o fată incredibil de frumoasă. Dacă aș fi cunoscut￾o în copilărie, aș fi crezut că este întruchiparea Ilenei 

Cosânzeana din povești.

Părul blond lucea în inflexiuni nordice iar ochii parcă 

adunaseră în ei tot albastrul și toate adâncimile 

oceanelor. Am pierdut-o. Pentru că sunt un idiot. Pentru 

că am în mine gena răului și autodistrugerii.

Provenea dintr-o familie din clasa de jos, cu mulți copii. 

Nu știu prin ce minune, ai ei o dăduseră la balet și acest 

lucru își lăsase amprenta pe trăsăturile ei, dându-i o 

grație halucinantă întregii ei feminități.

Nu eram foarte tânăr când a intrat în viața mea, dar am 

fost complet imbecil în interacțiune cu ea. Femeile fatale 

au darul de a scoate tot ce-i mai rău într-un bărbat. Sau 

tot ce-i mai bun. Doar că eu n-am tras lozul câștigător. 

Mă consideram mult mai educat și mai bine adaptat 

social decât ar fi meritat ea. Proveneam, cel puțin la 

nivel teoretic, dintr-o familie bună în comparație cu a ei. 

Ai mei erau intelectuali, eram singurul băiat și îmi 

oferiseră tot ce se putea oferi. În schimb, ai ei, turnaseră 

copii cu nemiluita. Resurse puține, educație precară. Ea era specială, nu semăna cu niciuna dintre surori, de 

parcă nu ar fi făcut parte din aceeași familie. La drept 

vorbind,surorile ei mi se păreau îngrozitoare. Obraznice, 

fără prea multă școală, dezechilibrate psihic. Oare prin 

ce minune ieșise ea “atât de”... altfel?!

Privind lucrurile din perspecctiva actuală am înțeles că 

familia ei era mult mai aproape de Dumnezeu și mult 

mai bine închegată decât a noastră. Tata era un tiran 

perfecționist. Nici eu și nici mama nu îndrăzneam să-l 

înfruntăm. Mi-a știrbit masculinitatea cu despotismul și 

pretențiile lui. În schimb, în familia ei se acceptau unul 

pe altul, nu se criticau și se iubeau necondiționat. La ei, 

totul părea un haos, dar un haos armonios în care

fiecare se simțea în largul lui. Ei cu ei erau bine. Formau 

o echipă și făceau front comun în fața intrușilor ca mine.

Te acceptau greu, dar dacă deveneai de-al lor, te iubeau 

necondiționat. Nu era cazul meu. Mă credeam superior și 

credeam că le fac un mare serviciu acceptând-o pe ea, 

fără studii superioare, fără zestre. Singura ei zestre era 

frumusețea. Și o personalitate fascinantă. Ne-am mutat 

în apartamentul meu, mobilat de ai mei integral. Ai mei 

ne cumpărau mâncare, ne plăteau facturile și ne tratau 

ca pe niște copii, lucru care o scotea din minți. Eu primeam totul cu nonșalanță, ca și cum să fiu 

întreținut la 35 de ani ar fi fost cel mai natural lucru de 

pe pământ.

Nu-mi împărtășea distracțiile, prieteniile, cercurile 

sociale. Nu-i plăcea bârfa, nu suporta, răutățile, avea o 

noblețe a cărei origine să fiu al naibii dacă o bănuiam. 

Când mergeam cu ea în club, nu rezista mai mult de un 

sfert de oră.I se înroșeau ochii, începea să caște și îmi 

cerea să plecăm acasă. Nu îi plăcea fumul, nu suporta 

distracțiile frivole. Pentru mine ea era un trofeu. Toți 

bărbații mă priveau cu admirație și invidie. Normal că 

acela era momentul meu de glorie masculină și voiam 

să-l prelungesc cât mai mult posibil. N-aveam cu cine. 

Nu părea conștientă de impactul pe care frumusețea ei îl 

exercita asupra celor din jur. Sau era de-o modestie 

rară. O certam când lega prietenii cu femeia de serviciu

sau cu portarul.Nu înțelegea și se supăra pe mine.

Totul s-a terminat brusc, stupid și exclusiv din vina mea. 

Venise târziu de la muncă. Se angajase la un englez care 

obișnuia să o țină peste program. Eram teribil de gelos 

dar nu eram în stare să recunosc. Mi-am desfăcut o 

sticlă de vin și am băut-o jumătate până când ea a ajuns 

acasă. Englezul, proaspăt venit în România își deschisese un magazin de decorațiuni. Era la început iar iubita mea era 

manager general. Vă dați seama că am luat foc. Nu avea 

studii, nu avea experiență, dar englezul o angajase și 

manager și general. Nu mă înșelasem în privința lui. Era 

un șarpe veninos care se încolăcea pe nesimțite în jurul 

prăzii. Ea săraca, nu-mi dăduse nici cea mai mică 

dovadă de neîncredere. Își luase rolul în serios, muncea 

cu pasiune, pe brânci, disperată să demonstreze că 

poate. De la mine auzea critici, de la el doar cuvinte de 

laudă.

În seara aceea blestemată ar fi trebuit să mă abțin. Dacă 

aș fi făcut asta, eram astăzi un bărbat fericit. De cum a 

intrat pe ușă, am văzut că era extenuată. A făcut un 

duș, s-a schimbat și s-a așezat pe canapea. Gândul că 

englezul o ținuse peste program mă distrugea psihic. Îmi 

trebuia doar o scânteie ca să izbucnesc. Scânteia nu s-a 

lăsat așteptată. S-a ridicat de pe canapea și s-a întors 

cu niște merdenele. Le cumpărase de dimineață și nu 

avusese timp să le mănânce. Am explodat. Nici nu mai 

știu ce nu i-am zis! Că muncește ca proasta pentru un 

englez jegos și nu are nici pauză de masă, că nu se 

respectă, că numai femeile needucate își cumpără 

merdenele. M-a rugat de câteva ori să încetez. Nu răspundea la 

provocările mele. Atunci am început să-l înjur pe el, pe 

englez!

A avut proasta inspirație să-i ia apărarea. Am urlat la ea 

să iasă afară din casă. Era trecut de miezul nopții. Am 

îmbrâncit-o și i-am aruncat hainele pe casa scării. Parcă 

demonii alcoolului și geloziei îmi luaseră în stăpânire 

mintea și nu mai lăsaseră loc pentru rațiune. Apoi am aflat că nu îl chemase pe taică-său s-o ia acasă. 

Se temea că m-aș fi luat la bătaie cu el. În schimb, îl 

sunase pe englez s-o lase să doarmă până dimineața la 

firmă. Atât i-a trebuit nenorocitului! Nu înțeleg de ce îl 

fac nenorocit?! Nenorocitul am fost eu! Omul doar a 

profitat de ocazia pe care, în marea mea imbecilitate, i￾am făcut-o cadou. S-a apropiat timid de ea. A cucerit-o 

cu atitudinea lui de gentleman și cu multe cadouri. 

Trecuse o lună. O lună în care sufeream ca un dobitoc 

fără speranță. N-a mai vrut să mă vadă până într-o 

dimineață în care m-a anunțat sec că vrea să stăm de 

vorbă. 

Am sărit din pat ca un nebun. Jubilam. Îmi venea sã 

dansez de bucurie. Vasăzică tot eu eram mai bun! Îmi 

recăpătasem încrederea în mine și făceam scenarii 

despre cum va fi și ce voi face când se va întoarce acasă. 

Ne-am dat întâlnire în cafeneaua “noastră” din centru, la 

vreo lună și ceva de la episodul cu pricina. Am ajuns cu o 

jumătate de oră înaintea ei. A venit încruntată. Slăbise 

mult și mi se părea nefiresc de palidă. Mi-am spus în 

sinea mea, ca un idiot, că trebuie să fi suferit mult după 

mine, sărăcuța! Am dat să o pup pe obraz și s-a ferit. A fost primul semn 
că nu-i a bună! La nici două minute după sosirea ei și-a 
făcut apariția și englezul.
M-am ridicat în picioare.
“ - El ce caută aici?!”
Mi- a întins mâna prietenos, cu un rânjet mârșav pe față.
“ - It’ s ok, we have something in common now!”
Vestea m-a doborât la propriu.
Femeia pe care o doream cu disperare să fie din nou a 
mea, venise să mă anunțe că era însărcinată. Cu mine!
Dar nu își dorea să ne împăcăm. Dorea să fie “corectă” 
și să mă anunțe așa, ca pe un tată biologic ce mă aflam!
Mi se părea de un cinism îngrozitor întreaga ei atitudine. 
Se răzbuna pe mine. O meritam din plin.

M-am întors către ea și am întrebat-o fără sa-mi ascund 

suferința:

“ -De ce?”

Răspunsul a venit ca un trãsnet!

“ - Pentru că te-ai comportat ca un monstru cu mine iar 

eu n-am să-ți permit să-i faci copilului meu ceea ce ți-a 

făcut taică-tău ție. Am ales să crească lângă un om 

blând și echilibrat, în iubire și încurajare, nu printre 

scandaluri și înjurături”.

Tot ceea ce gândisem urât despre familia ei mi se 

întorcea înapoi sub forma unor săgeți otrăvite.

M-am înfuriat și am plecat. Dacă nu aș fi făcut-o, l-aș fi 

omorât acolo, pe loc. Mă simțeam jefuit de copilul meu. 

Nu suportam să-i văd împreună! Copilul meu s-a născut 

și a fost trecut pe numele lui.

Am pierdut procesul și m-am și făcut de râs prin 

tribunale. Ai mei s-au luptat alături de mine pentru nepoata lor. 

Degeaba. Au plecat definitiv din țară, pentru “interesul 

suprem al copilului”.

Fetița mea a fost crescută foarte bine. I-a moștenit în totalitate grația. Fizic seamăna cu mine și 

cu ai mei. Măcar atâta satisfacție mi-a rămas.

Au trecut o grămadă de ani de atunci. Copilul meu nu a 

crescut lângă mine. Nu am reușit s-o uit pe maică-sa. 

Orice femeie am cunoscut după ea mi s-a părut banală și 

lipsită de strălucire.

Am avut șansa să o iubesc. Am avut șansa să-mi facă un 

copil. N-am avut șansa să trăiesc lângă ea! Ba da, am 

avut-o și asta doare cel mai tare. Mi-am risipit singura 

șansă la fericire.