Alina Albert - 2 iulie 2000

Mâine se împlinesc 18 ani de când am murit....

Și m-a lasat să mă întorc!
Nu ştiu dacă am făcut ce trebuie....nu ştiu dacă sunt un om mai bun, "mai" evoluat....ştiu că am încercat să fiu.
Am şi o deviză nouă "dacă nu poți face bine, măcar încearcă să nu faci rău"


Fragment din cartea mea- "O călătorie dincolo de moarte"
"Am încălcat decalogul şi totuşi El m-a iertat"
Cu greu îşi poate imagina cineva cât de subțire este granița între nebunie şi realitate, între agonie şi extaz, între viața de aici şi viața de dincolo. Nici eu aş fi priceput mai lesne, dacă n-ar fi existat o zi, o singură zi, care mi-a schimbat în mod hotărâtor destinul. Deşi trăirile mele legate de atunci sunt simțitor estompate,
cum aş putea uita ziua de 2 iulie 2000 ?! Avem 24 de ani şi eram însărcinată cu un copil al nimanui. Al nimanui pentru că nu īl dorea nimeni, iar inima mea era un deşert infinit în care dragostea, mila şi Dumnezeu uitaseră de mult timp să mai plouă. Da, recunosc am fost un criminal odios şi mă îndoiesc că am plătit suficient pentru asta. Nu vă puteți imagina cruzimea de care am dat dovadă. Dacă vă  īnchipuiți că totul s-a derulat conform unei decizii reci, calculate, ca o consecință a “civilizației” secolului nostru, vă înşelați. N-a fost vorba de nicio programare la medic. Nu! Am dorit să comit actul fără să mi-l asum şi fără să fiu trasă la raspundere. Am împins dulapuri, am făcut eforturi fizice exagerate, am băut vin roşu în cantități impresionante. Nimic, acest copil se încăpățâna să vină, cu orice preț, pe lumea asta. Părea că mă împacasem cu ideea sau, cel puțin, refuzam să mă gândesc la ea. Până într-o duminică de iulie…
Duminica Dumnezeu se odihneşte, dar pentru mine a facut atunci o excepție. Spitalul Caritas din Bucureşti a fost fortăreața în spatele căreia am capitulat.
Acolo şi atunci m-am întâlnit cu EL. Amețită de durere, zăceam aruncată într-un cărucior cu rotile, pe nişte coridoare înguste şi întortocheate, undeva la porțile infernului. Nu aveam absolut niciun ban în buzunar şi nu am reuşit să cumpăr bunăvoința medicilor; nici măcar pe a infirmierelor care, în loc de o targă mi-au oferit un scaun incomod, de parcă cineva îşi pusese în gând să mă tortureze şi să-mi sporească, cu fiecare secundă, chinul. Nu îndrăznesc să acuz pe nimeni, meritam cu vârf şi îndesat totul. Clipele mi se păreau nesfârşite, durerea trecuse dincolo de limita suportabilă. Leşinam în răstimpuri iar în momentele de luciditate nu-mi doream decât să mor mai repede. După ore întregi de aşteptare, într-un final, am fost dusă în sala de operație. Mi s-a facut prima doză de anestezic...infecția era atât de mare, încat anestezia nu-şi mai făcea efectul. A urmat o doză suplimentară, după ce mama şi-a dat acordul scris, pentru ca ei să mi-o poată administra.
Ați simțit vreodată că vă prăbuşiți de pe o treaptă în gol ? cam asta era senzația..
Vocile medicilor rămâneau undeva în spate, iar eu coboram încet şi sigur în întuneric. Nu am văzut nicio luminiță, iar ’’tunelul’’, dacă poate fi numit aşa, era un neant întunecos în care mă afundam lent.
Prima senzație a fost de eliberare. Nu mai exista durere, gravitație sau timp. Pluteam în derivă într-un spațiu amorf, iar la un moment dat, deasupra mea a venit ‘’CINEVA’’. Îi simțeam prezența, dar ştiam că nu am ‘’voie’’ sau că ‘’nu se cade’’ să Îl ‘’privesc’’. Folosesc ghilimelele, pentru că nu vă pot descrie decât cu titlu aproximativ ceea ce simțeam. Intrasem într-un univers necunoscut, iar instrumentele de care dispune gândirea rațională nu sunt suficiente pentru a-l explica.
Asistată de PREZENȚA LUI, am început un fel de autoanaliză a întregii mele vieți. Hotărât lucru, nu urmăream un film! Era, mai degrabă, ca şi cum citeam o carte, al cărei personaj principal eram eu însămi. Mă aflam, deopotrivă, în ipostaza de acuzator şi acuzat. Trăiam un fel de interogatoriu al conştiinței mele. De exemplu:
‘’Ai fost un om laş!’’
Tot eu, ripostam imediat:
‘’Ba n-am fost!’’ Automat, se descărcau în "mintea mea" toate situațiile în care dădusem dovadă de laşitate. Şi nu erau puține! EL doar mă asista, cu un fel de superioritate blândă, absolută. Oricât m-aş strădui, nu cred că voi găsi în vreun dicționar cuvintele potrivite pentru a-L descrie, aşa cum Îl simțeam. Nu vreau să vă înşir aici suma păcatelor de care mă făceam vinovată.
Pedeapsa venea ca o consecință firească, nu se negocia şi nu aveam deloc sentimentul că EL era cel care mă pedepsea. Trebuia să stau, surghiunită într-un spațiu atemporal - eu, singurătatea şi păcătosul meu suflet. Era ca şi cum nu-mi făcusem corect temele, fiind nevoită să reiau de la capăt problema, căutând, de această dată, soluția cea bună. Retrăiam fiecare experiență a scurtei mele vieți, durerea fiind direct proporțională cu sentimentul că nu făcusem ce trebuia. Imaginați-vă cea mai tristă zi din viața voastră şi ridicați-o la puterea un milion. Este o trăire neomenească, cu siguranță mă aflam în iad…
Dacă vă puteți proiecta ce înseamnă să ți se descompună sufletul de durere, înseamnă că sunteți foarte aproape experiența mea. Nu eram supărată pentru pedeapsa pe care trebuia să o îndur singură, o veşnicie toată. Îmi părea rău şi regretam sincer că nu mă puteam întoarce sa-mi îndrept greşelile şi să fiu un suflet mai bun şi evoluat.Cred că acest gând mi-a salvat sufletul.
Atunci EL a venit din nou… mi-a vorbit fără cuvinte, într-un limbaj al minții şi al sufletului:
 ”E frumos, îți place unde ai ajuns?”
Deşi mă repet, vreau să fie limpede că, natura comunicării mele cu EL era una mental-sufletească. Cuvintele folosite de mine pentru a descrie această ”întâmplare” se substituie unei traduceri aproximative.
I-am raspuns că nu, dar:
”Ce pot să mai fac acum?”
M-a ”ridicat” din acea văgăună gri, în care eram osândită să-mi ispăşesc păcatele. M-a lasat să-I simt căldura, lumina, iubirea. Era reversul: fericirea la puterea un milion….şi nu o pot descrie în cuvinte. Ridicându-mă, mi-a spus că îmi mai dă o şansă şi că este ultima; că mă pot întoarce, voi avea ”un cec în alb” dar, dacă voi comite un singur păcat din cele ”grele” care m-au adus acolo, mi le va pune pe toate celelalte la socoteală. Nu m-aş mai fi despărțit niciodattă de EL…era IUBIREA, ARMONIA, UNIVERSUL. Nu îmi lipsea nimic, nu aveam nevoie de nimic. Eram pace, linişte, fericire şi lumină. Înainte să mă desprind de el, mi-a spus că îmi mai dă ”ceva” şi că este ”curios” să vadă cum folosesc eu acel ”ceva”.
Am revenit, cu aceeaşi senzație neplăcută de prăbuşire în gol, de pe o treaptă şi cu o imensă părere de rau că mă dezlipisem de EL.
”Acolo” nu existau întrebări. Asistenta care îmi schimba perfuzia, mi-a spus foarte sec că nu mai pot avea niciodată copii:
”Păcat, eşti atât de tânără…”
Dar eu ştiam deja asta.