Sf. Iosif – împăcarea cu Dumnezeu, după avort
”Avem 24 de ani şi eram însarcinată cu un copil al nimănui. Al nimănui pentru că nu îl dorea nimeni, iar inima mea era un deşert infinit în care dragostea, mila şi Dumnezeu, uitaseră demult să mai plouă. Da, recunosc, am fost un criminal odios şi mă îndoiesc ca am platit suficient pentru asta. Nu vă puteţi imagina cruzimea de care am dat dovadă. Dacă vă închipuiţi că totul s-a derulat conform unei decizii reci, calculate, ca o consecinţa a “civilizaţiei” secolului nostru, vă înşelati. N-a fost vorba de nici o programare la medic. Nu! Am dorit să comit actul fără să mi-l asum şi, evident, fără să fiu trasă la răspundere pentru asta. Am împins dulapuri, am făcut eforturi fizice exagerate, am băut vin roşu în cantităţi impresionante… Nimic, acest copil se încăpăţâna să vină, cu orice preţ, pe lumea asta. Părea că mă împăcasem cu ideea, sau, cel puţin, refuzam să mă gândesc la ea. Până într-o duminică de iulie…
Duminica, Dumnezeu se odihneste dar, pentru mine, a făcut atunci o excepţie.
Spitalul Caritas din Bucureşti a fost fortăreaţa în spatele căreia am capitulat. (...)Asistenta care îmi schimba perfuzia, mi-a spus foarte sec, că nu mai pot avea niciodată copii. ”Păcat, eşti atât de tânără!”
Dar eu ştiam deja asta…”
Multe dintre voi aţi trecut prin asta. Poate că aţi fost mai norocoase şi n-ati avut parte de un deznodământ atât de dureros ca al meu. O vreme, am trăit sub semnul vinovăţiei. O vinovăţie care m-a epuizat sufleteşte şi m-a îmbolnăvit. De fapt, ca să fiu cinstită până la capăt, am trecut prin mai multe faze: negarea, (”ce, era un embrion în formare, n-avea suflet, nişte celule care se hrăneau prin mine!”), furia (”altele fac o grămadă de avorturi şi tot fac copii şi eu...”)...
Târziu, a venit regretul, mila faţă de o fiinţă căreia am cutezat să-i anulez dreptul la viaţă...târziu de tot, a venit acceptarea şi iertarea.
Scriu aceste rânduri pentru toate femeile care au cunoscut trista experienţă a avortului. Ar fi bine să le citească şi taţii copiilor nenăscuţi. Sunt la fel de responsabili în privinţa acestui fapt ca şi mamele care şi-au refuzat maternitatea.
”Împăcarea” mea cu Dumnezeu după acest episod, a decurs lent, cu paşi mici dar siguri. M-am spovedit pe vremea când eram ortodoxă. Deși am primit un "canon"de șapte ani, apoi încă unul de trei, simţeam că trebuie să mai fac ceva...
Aşa, l-am descoperit pe Sfântul Iosif, protectorul copiilor nenăscuţi, mult mai popular în rândurile catolicilor. Totuşi, nici ortodocşii nu l-au lăsat deoparte, deşi
Sfântul Iosif m-a învăţat să cer iertare şi copilului meu, nu doar lui Dumnezeu.
”Iosif, fiul lui David” aşa cum îl numeşte Îngerul biblic, este un model de curaţenie sufletească, ales de Dumnezeu să fie părintele cel mai potrivit pruncului Iisus.
De mii de ani, mamele copiilor nenăscuţi se roagă la el...
M-am rugat şi eu Sfântului Iosif, să-l primească în braţele sale binecuvântate şi pline de bunătate pe copilul meu...alături de iubirea pe care ar fi trebuit să i-o port.
Ştiu sigur că Dumnezeu nu-i un moş răutăcios care stă sus, în ceruri şi-i goneşte de la El pe copiii nenăscuţi şi nebotezaţi. Am învăţat că iubirea vindecă şi deschide orice porţi. Mai ales cele ale lui Dumnezeu...
Copilul meu nenăscut m-a învăţat să iubesc şi mi-a netezit calea către credinţă. Lui îi datorez transformarea mea de astăzi. Acum ,aş defini avortul ca fiind un ”crush”, având drept cauză lipsa acută de iubire. Dacă aţi trecut prin aşa ceva, rugaţi-vă cu credinţă Sfântului Iosif. Cu mine a făcut minuni!
Da. Copilul meu nenăscut m-a învățat să iubesc. Îi datorez in mare măsură ceea ce sunt astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te invit să comentezi cu o singură condție- să ai bun simț și iubire în suflet💖